luni, 14 iunie 2010

Cum m-am destrăbălat la Amsterdam

Dacă eşti destul de tâmpit, intri în buticurile de pe Prins Hendrikkade.
În apropriere e Gara Centrală, iar vizavi de ea este Cartierul Roşu.
Fiind zi, mi-a fost ruşine să caut vreo cafenea, aşa că am intrat în buticul unor indieni.
Mi-au căzut ochii pe punga cu bomboane verzi din fotografie. “Bomboanele astea sunt refreshing, te umplu de energie.” mi-a ciripit ajutorul patronului, care veghea nu caclineţii să nu fure ci, cum mi-am dat seama prea târziu, ca să fure de la clienţi.
L-am întrebat dacă nu este făcătură. “Nu, nici vorbă!”.
Văzând că sunt interesat de “domeniu”, m-am condus la casierie, arătându-mi în vitrina din spatele pultului obiectul conic din a doua fotografie. „Salvia Divinorum”, scrie cu evlavie pe etichetă. “Asta este mai tare decât „iarba”, te face să te simţi bine şi să ai halucinaţii frumoase.
Dar nu o fuma decât acasă.”.
După ce am (fost) tapat (de) 20 Euro în prăvălia şmecherilor, am intrat în faimosul Red Light District.
Am trecut ca vântul, să nu mă înjure fetele dacă nu le răspund la chemările prin vitrină. Lumina roşie din interior nu reuşea să estompeze impresia că fetele sunt carne de vânzare, pereţii vitrinelor strâmte fiind acoperiţi cu faianţă albă, ca la abator. Preţurile variază între 50 şi 300 de Euro, după cum te mulţumeşti cu “o suptă scurtă” sau vrei să mai şi sforăi lângă aleasa pulii tale.
După aceea, am ajuns la Oude Kerke; tot drumul săltând printre dârele de pişat puternic mirositor de pe trotuar.
Cică este cartierul cel mai sigur din Amsterdam, foind de body-guards şi poliţişti, care îţi aruncă aparatul foto în primul canal dacă îndrăzneşti să faci vreo poză la gagice.
Dară poza asta cine o fi reuşit să o facă?
Poate chiar unul din bodygarzi, pentru ceva mălai în plus.
Da' ce-mi bat capul?! Poate la ora asta artistul e mort şi îngraşă peştii din canale.
Seara nu mai eram la Amsterdam, ci acasă.
Pe tren am dormit tot timpul, după ce am supt 4 bomboane din “cocaină” de la olandoindieni, cu un gust dulceag-amărui îndoielnic, visându-l pe Papillon fugind prin pădurea tropicală zile în şir, mestecând numai frunze de coca.
Pe la unu noaptea am aprins o ţigară din Salvia, după ce m-am asigurat că stau bine în scaun, fără pericol de a cădea de ameţeală, departe de balustrada balconului, ca să nu fiu ispitit să sar după năluci.
Momentul de ameţeală a fost scurt, adică doar cât să-mi dau seama că am fost înşelat şi cu “iarba”: aveam de-a face cu tutun de pipă ordinar.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu